Poveste 18 august, 2009

“Acu’ douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa . ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ‘40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile.
Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?”zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina.
A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”
” Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.
” Oh, nu conteza” spuse ea. ” Nu ma grabesc.
Eu acum merg spre azil…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. ..
“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea.” Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
“Pe ce ruta ati vrea sa merg?”, am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa .
Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
“Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
“Nimic” am zis eu.
” Dar trebuie si tu sa te intretii.”
“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns eu.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
” I-ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. ” Multumesc.”
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii..
In spatele meu, o usa se inchisese…
Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti…

Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in ganduri…
Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat… “

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS,
DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun:
” Ziua de azi este o zi speciala!”
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e SINGURUL / UNICUL Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!

Invata de la toate … 31 mai, 2009

Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata
Cum poti frumos sa mori!

Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi

Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti

Invata de la greier cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica si vezi povara ei

Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-I trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

De la Tata, despre prietenie … 13 octombrie, 2008

Viata e scurta,

incalca regulile,

iarta repede,

saruta incet,

iubeste cu adevarat,

razi necontrolat si

nu regreta nimic care te-a facut sa zambesti.

Sfanta Veronica Giuliani (1660 – 1727) 8 iulie, 2008

9 iulie (calendarul latin)

Sfanta Veronica Giuliani este una dintre marile “mistice” ale secolului al XVIII-lea.

Seara Sanzienelor 23 iunie, 2008

Tata imi trimite zilnic cate o chestiuta, un sfat, un articol …. nu trece zi fara ca tata sa ma bage in seama

În această noapte sînt celebrate Sînzienele, moment ce reprezintă în calendarul popular miezul verii. În Panteonul românesc, Sînziana este o zeiţă agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grîu şi a femeilor măritate. Torţa aprinsă în unele zone etnografice în noaptea de Sînziene, care înfăţişează invincibilitatea Soarelui la solstiţiul de vară, este numită Făclia de Sînziene. Aceasta este confecţionată dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt, unde se îndeasă şi se leagă răşină şi surcele de molid cu fire de tort. În această seară, în ajunul zilei de Sînziene, flăcăii se adună pe o înălţime din afara vetrei satului, se aşază în formă de cerc, îşi aprind făcliile, se aliniază şi încep să descrie rotocoale în aer cu flăcările aprinse, învîrtindu-le de la răsărit la apus, în timp ce strigă în cor: “Făclia măăă…”. Cînd făcliile sînt pe cale să se stingă, feciorii coboară în sat, înconjoară cu ele grădinile şi le înfig în mijlocul holdelor şi livezilor. Rotocoalele de foc obţinute prin rotirea făcliilor de Sînziene în direcţia mişcării aparente a Soarelui pe bolta cerului exprimă bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii, dar şi hotărîrea lor de a ajuta astrul vieţii să se menţină la înălţimea atinsă pe cer la solstiţiul de vară.  scris de Profesor Ion Ghinoiu

Un popor care injura si bate – Bataia-i din rai 21 iunie, 2008

Simion Mehedinti scrie despre cum o generatie mai buna nu poate iesi din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate invata cum sa ne iubim pe noi insine.

Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai intai pe cel care uraste – fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar intinde asupra unui neam intreg.

Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile.

La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.

Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar “Casa Domnului”, iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare…