“Acu’ douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa . ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ‘40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile.
Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?”zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina.
A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”
” Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.
” Oh, nu conteza” spuse ea. ” Nu ma grabesc.
Eu acum merg spre azil…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. ..
“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea.” Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
“Pe ce ruta ati vrea sa merg?”, am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa .
Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
“Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
“Nimic” am zis eu.
” Dar trebuie si tu sa te intretii.”
“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns eu.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
” I-ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. ” Multumesc.”
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii..
In spatele meu, o usa se inchisese…
Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti…

Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in ganduri…
Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat… “

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS,
DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun:
” Ziua de azi este o zi speciala!”
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e SINGURUL / UNICUL Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!

Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata
Cum poti frumos sa mori!

Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi

Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti

Invata de la greier cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica si vezi povara ei

Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-I trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

Viata e scurta,

incalca regulile,

iarta repede,

saruta incet,

iubeste cu adevarat,

razi necontrolat si

nu regreta nimic care te-a facut sa zambesti.

9 iulie (calendarul latin)

Sfanta Veronica Giuliani este una dintre marile “mistice” ale secolului al XVIII-lea.

In epoca moderna se constata tendinta de a se da intelesuri profane unor termeni privind realitati si trairi sufletesti ale vietii crestine. Astfel, cuvantul “dumnezeiesc” este folosit cu intelesul de: splendid, minunat; cuvantul “martir”, la inceput rezervat pentru a preamari pe crestinii care si-au dat viata marturisind credinta lor pentru Cristos, astazi este atribuit tuturor celor care si-au pus viata in primejdie, ori chiar si-au pierdut viata in apararea unei cauze sau idei. La fel, s-a dat alt inteles cuvintelor “mistic”, “mistica”, vorbindu-se de o “mistica a rasei” sau “mistica a supraomului”. Intelesul cuvantului “mistic”, folosit si popularizat in lucrarile de spiritualitate crestina, se refera la apropierea dintre sufletul omenesc si Dumnezeu, si se atribuie persoanelor privilegiate care, prin har divin si corespundere totala din partea lor, au ajuns sa cunoasca si simta realitatea profunda a iubirii, puterii si intelepciunii lui Dumnezeu. Trairea obisnuita a vietii spirituale si experienta mistica pot fi comparate cu modul in care cunoastem organismul omenesc privindu-l cu ochiul liber sau cu ajutorul razelor X. Pentru profanul neavizat, aparatura si miscarile radiologului apar ca ceva fara inteles, uneori bizare. Tot asa, din experienta misticilor, crestinul cu viata spirituala obisnuita nu sesizeaza decat latura exterioara, uneori spectaculoasa, asa numitul spectacol mistic, cum ar fi: minunile, profetiile, stapanirea asupra fortelor naturii, chiar manifestarile diabolice, viziunile, extazele, incendiile interioare, stigmatele.

Sfanta pe care o amintim in ziua de 9 iulie s-a nascut in anul 1660 la Mercatelle, langa Urbino (Italia), fiind a saptea fiica a sotilor Francisc si Benedicta Giuliani. La varsta de saptesprezece ani a intrat la manastirea calugaritelor clarise din Citta di Castello, luandu-si numele de Veronica, in amintirea acelei femei pioase care cu dragoste si curaj a sters cu marama ei fata plina de sange a lui Isus, pe cand se indrepta spre muntele Golgota. Dupa mai multi ani de umila viata calugareasca, traita cu daruire in rugaciune si munca, Veronica incepe o experienta mistica extraordinara. Despre aceasta nu s-ar fi aflat nimic in afara zidurilor aspre ale manastirii, daca duhovnicul sau nu i-ar fi poruncit sa noteze zilnic in jurnalul personal destainuirile pe care i le facea Isus Rascumparatorul, ale carui suferinte Veronica le retraia periodic in toate amanuntele. “In anul 1697 – citim in jurnalul ei – in ziua de Vinerea Sfanta, dimineata inainte de a se lumina … Dumnezeu a revarsat asupra mea un har deosebit, daruindu-mi semnele si durerile pe care Cuvantul Divin facut om le-a purtat pentru mantuirea mea. Simteam in adancul inimii mele o durere de moarte.”

Astfel descrie ea primirea stigmatelor (semnele ranilor Domnului): “Am vazut din Preasfintele Sale rani cinci raze stralucitoare si toate se indreptau spre fata mea … In patru raze erau cuiele si in una se afla lancea, ca de aur, toata numai foc; ea mi-a strapuns inima.” In anul 1727, in ziua de vineri 9 iulie, dupa o boala grea care durase 33 zile, Veronica, impreuna cu Cristos rastignit isi incredinteaza sufletul in mainile Tatalui Ceresc. Dupa moarte, trupul sau, care purta inca semnele ranilor Domnului, a fost supus unei autopsii si medicii au constatat ca intr-adevar inima era strapunsa dintr-o parte in alta. “Cand am vazut stigmatele – marturiseste Veronica in jurnalul sau – am plans mult si din toata inima l-am rugat pe Domnul sa binevoiasca a face ca ele sa fie ascunse de privirile altora.” Dorinta i-a fost ascultata, deoarece din ordinul superiorilor a trait toata viata intr-o incapere mica, separata de contactul cu alte persoane. Dar filele numeroase ale jurnalelor sale, scrise intr-o perioada de mai bine de 30 de ani si care publicate cuprind un numar de 44 de volume, sunt un adevarat tezaur ascuns, care a imbogatit literatura mistica crestina cu nenumarate pagini luminoase, izvoare de lumina si curaj pentru sufletele iubitoare de autentica traire a vietii in Dumnezeu.

Desi Ursula Giuliani, alegandu-si la intrarea in manastire, numele de Veronica, nu s-a gandit la sensul etimologic al cuvantului, e bine de amintit ca acest nume traduce numele grecesc Berenike, cu sensul de: purtatoare, aducatoare de victorie (pherein = a aduce, a purta; nike = victorie). De asemenea, numele de Veronica a fost pus in legatura si cu expresia formata din cuvintele: vera = adevarata si eikon = asemanare, imagine, icoana, atribuindu-se unei panze pe care se afla imaginea fetei lui Isus Cristos, panza considerata a fi marama cu care o femeie din Ierusalim a sters fata lui Isus din Nazaret, pe cand isi ducea crucea spre locul executiei. Alaturand cele doua interpretari ale numelui Veronica, el ne reaminteste gandul adanc al Sfantului Pavel: “Aceia pe care Dumnezeu i-a stiut mai dinainte, i-a ales sa poarte Chipul Fiului Sau … si i-a condus la marirea Sa” (Rom. 8, 30).

adaptare dupa “Vietile Sfintilor”

Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti

Tata imi trimite zilnic cate o chestiuta, un sfat, un articol …. nu trece zi fara ca tata sa ma bage in seama

În această noapte sînt celebrate Sînzienele, moment ce reprezintă în calendarul popular miezul verii. În Panteonul românesc, Sînziana este o zeiţă agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grîu şi a femeilor măritate. Torţa aprinsă în unele zone etnografice în noaptea de Sînziene, care înfăţişează invincibilitatea Soarelui la solstiţiul de vară, este numită Făclia de Sînziene. Aceasta este confecţionată dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt, unde se îndeasă şi se leagă răşină şi surcele de molid cu fire de tort. În această seară, în ajunul zilei de Sînziene, flăcăii se adună pe o înălţime din afara vetrei satului, se aşază în formă de cerc, îşi aprind făcliile, se aliniază şi încep să descrie rotocoale în aer cu flăcările aprinse, învîrtindu-le de la răsărit la apus, în timp ce strigă în cor: “Făclia măăă…”. Cînd făcliile sînt pe cale să se stingă, feciorii coboară în sat, înconjoară cu ele grădinile şi le înfig în mijlocul holdelor şi livezilor. Rotocoalele de foc obţinute prin rotirea făcliilor de Sînziene în direcţia mişcării aparente a Soarelui pe bolta cerului exprimă bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii, dar şi hotărîrea lor de a ajuta astrul vieţii să se menţină la înălţimea atinsă pe cer la solstiţiul de vară.  scris de Profesor Ion Ghinoiu

Simion Mehedinti scrie despre cum o generatie mai buna nu poate iesi din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate invata cum sa ne iubim pe noi insine.

Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai intai pe cel care uraste – fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar intinde asupra unui neam intreg.

Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile.

La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.

Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar “Casa Domnului”, iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare…

Fireste, nici pe atunci nu erau toti stalpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau “oameni acatarii”, ci “spurcati la vorba”, “modorani”, “laiesi”, “cioare pulpese”… iar gura lor era “curata ca un cuib de pupaza”… Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai “rabda pamantul”.

De la o vreme insa, pupezele s-au inmultit, iar astazi sunt multe de tot. Cand ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce inteles au zecile si sutele de injuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramane trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hartie si se ingrozeste.

Intrebarea e: cum de s-a ticalosit pana intr-atat poporul nostru?

Daca tinem seama de cuprinsul injuraturilor, se vede numaidecat ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina – dovada e teatrul scarnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit indeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca in epoca fanariota si chiar mai tarziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa in casa cu Paiata – un fel de teatru de papusi – si, “cu perdea” sau “fara perdea”, imprastiau in auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atat de bogata in perversitati si vorbe nerusinate. Cand tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia improprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a intins mai departe.

Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si cand naravul injuraturilor s-a raspandit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul romanesc injura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, injuratura e gata. Ce auzi la munca campului, in piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar in preajma scolilor si a bisericilor te inmarmureste. Pana si in imprejurari grele cand ai crede ca fiecare cuvant trebuie sa fie cantarit, romanul tot n-a ispravit cu injuratura si cu vorbele rele.

Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pana seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neinjurat de la “Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor… pana la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie”… si tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atat de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra).

E vadit lucru ca astfel de apucaturi isi au urmarile lor in viata unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bataia, de pilda, e privita la noi ca un fel de lege. Calul e intetit, la calarie cu biciul; juncanii sunt pusi la jug cu de-a sila, sub amenintarea prajinii, furcii, toporului ori stramuraritii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: cainele e toba batailor – nu zaboveste odata in calea stapanului, fara sa se aleaga cu o lovitura de picior ori cu o scurtatura de lemn, care il face sa fuga in trei labe; pisica de asemenea: se tine numai cu zilele; gaina, rata, gasca… sunt vesnic zburatacite. Asa ca intre om si vietuitoarele dimprejurul gospodariei sta vesnic legea batului. Folos mult si cat mai putina ingrijire… asta pare a fi socoteala cea mai buna pentru multi dintre locuitorii satelor noastre. Iar cand bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se invata si el naravas : boul sare gardurile in gradinile cu semanaturi; gaina scurma straturile; cainele colinda cuibarele; pisica mananca puii, iar vitele de ham rabda pana cad sub greutatea poverilor ori se salbaticesc si capata obiceiuri rele: boul se lasa pe tanjeala, calul capata meleac, se sperie, zvarle ori musca…

Ce urmeaza de aici?

Mai intai, o insemnata paguba materiala. Am auzit ca tabacarii straini platesc mai putin pieile vitelor noastre, fiindca au prea multe dungi si locuri slabe de pe urma vesnicei batai a bietelor dobitoace de munca! Nici ca se poate mai grea marturie in fata lumii intregi! Cat despre lipsa de chibzuinta a unei astfel de purtari, aceea intrece toate marginile; caci a bate calul ori boul, cand greutatea e prea mare si n-o poate urni din loc, e tot atat de nerod lucru, ca si cum ai bate pietrele din drum. Atata numai, ca la natangie, se mai adauga si cruzimea, – deci paguba morala.

Totusi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, injura si blestema: Hi, haram! Hais, boala! Ho-chi, pastrama! manca-te-ar lupu’ sa te manance! Da-r-ar galbeaza, taunii, splina, holera, ciuma, dalacul!… Toate plagile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, – basca de sudalmi ) si batai cu ghiotura. E atat de incredintat romanul de binecuvatarile bataii, incat are si o vorba: bataia-i din rai! De aceea, sistemul nu se margineste la vite, ci trece si la om.

Mai intai, trebuie batuta femeia: “muierea ne batuta – ca moara neferecata”. Apoi trebuie “scarpinati” copiii si cine se mai intampla sub acelasi acoperis, caci “unde da tata, creste carnea…!” Asadar, bataia ridicata la inaltimea unui principiu! Un cantec de nunta spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile/Cum or sa stea palmele!…

Iar de la o muncitoare vaduva, am auzit odata un cuvant de un umor cu neputinta de uitat: Saracul barbatu – meu! Dumnezeu sa-l ierte… Cand ma batea, nu da niciodata cu mana goala…

Ti-ar veni sa razi, daca n-ar fi acelasi timp covarsitor de trista inconstienta acestui obicei salbatic. Si-ti sta mintea in loc, cand afli ca lipsa bataii e privita uneori chiar drept semn ca lipseste dragostea dintre soti! De aici lauda femeii cu vanataile si fala barbatului ca-si pecetluieste nevasta, batand-o uneori in curte ori pe drum, ca sa-l vada si altii…

Fireste, asa ceva se petrece, de obicei, cand barbatul e “aghezmuit” si numai pe treapta de jos, unde omenia se schimba in tiganie. Cat priveste pe modorani si laiesi, la unii ca aceia, bataia desteapta in suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buselile n-au haz decat cu larma si tipete, sa auda tot catunul: iar rafuiala in stil curat tiganesc e atunci, cand cei incaierati zvarl unul in altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii…

Fata de atata cadere, s-ar fi cuvenit ca indata ce am scapat de jugul turcesc si am inceput a ne dezmeteci din paragina in care cufundasera fanariotii si alti straini tara , sa fi alungat mai intai bataia din obiceiurile noastre. Garbaciul turcesc, knutul muscalesc, palciile, butucul si celelalte unelte de chin ar fi trebuit sa lase in sufletul romanului o scarba vesnica fata de cei cu purtare mojiceasca.

Dar molima sufletelor se lecuieste mai greu decat toate bolile trupului. Scoala, care ar fi trebuit sa ne lumineze, s-a sprijinit si ea la inceput tot pe bataie. La scoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului) . Cele de salcie – calea valea. Erau insa unele de mesteacan, mladioase ca biciul si tari ca sarma. Insa cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase si grele ca fierul. Sarace maini! sarace degete spintecate pentru greseli marunte, pe care un invatator cu inima de parinte le-ar fi indreptat zambind! Sa pazeasca Dumnezeu si pe dusmani de scoala hinghereasca prin care au trecut multi din generatia mea, care visam si azi la ceasurile acelea de nesfarsita tristete.

Cat despre ostire, acolo cel putin bataia era in reglemente. Soldatii trebuiau asezati in sir, ca un gard imprejurul vinovatului asternut la pamant. Doi il tineau de cap, doi de picioare, iar alti doi se asezau cu vergile de o parte si alta, lovind pe rand: pac-pac, pac-pac… pana ce tasnea sangele, iar carnea se facea piftie.

- Valeo, domnule capitan! Iarta-ma, domnule capitan!… De la o vreme, glasul se inmuia: cel lesinat era ridicat si dus pe sus in dosul randurilor.

E drept ca salbaticia asta se intampla odinioara si in alte tari. Bastonada franceza, sagul prusian, knutul rusesc, stroiul si alte mijloace de chin, erau pana nu demult metode recunoscute in educatia militara. Atata numai ca altii s-au dezbarat mai devreme de astfel de obiceiuri.

Stim apoi ca pentru ucigasi s-a pastrat in unele tari chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovati, ii inchid pe viata, iar cei indaratnici sunt pedepsiti cu bataia in fata lumii, ca sa-i copleseasca rusinea si sa se indrepte. In scoala insa, in ostire si chiar in viata casnica, bataia e osandita peste tot. Si nu numai fata de oameni, dar si fata de dobitoace. Cine ar indrazni in: Elvetia, Norvegia, Suedia, Olanda si alte tari luminate sa bata boul sau calul cu care se slujeste la munca? Unde se pomenesc pe acolo blesteme si vorbe de ocara, cum e: boala, haram si multe altele, care se aud la noi pe toate cararile? Dimpotriva, e o placere sa vezi aiurea ce nume de mangaiere (nume de flori si nume omenesti) se dau vitelor si ce purtare blanda au oamenii fata de ele.

In acele tari, bataia nu-i din rai, ci e semn de salbaticie, si de aceea legea o pedepseste cu asprime. E pedepsit chiar si cel care incarca prea mult caruta ori inhama rau, asa ca streangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Cand o vita e sperioasa, asta e o rusine si o dovada ca stapanul e prost ori natang. Cine e destept si omenos, acela indruma calul si boul numai cu vorba. Despre caini, nici nu mai vorbim. Cei ciobanesti aproape nu mai latra, ci se inteleg cu omul prin semne. Pastorul arata de pilda o linie de paza. Indata ce turma ajunge pana in dreptul ei, dulaul porneste ca sageata din arc, iar oile se abat pe loc, asa ca vezi in stanga imas pascut, iar in dreapta se intinde iarba de coasa, fara sa fie vreo urma de oaie prin ea.

Cum de s-a facut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare sa puna cuvantul in locul ciomagului? Nu cumva altii au izbutit sa ghiceasca graiul dobitoacelor si sa le talmaceasca gandurile lor?

La intrebarea aceasta e mai bine sa raspundem cu cateva fapte, despre care se poate incredinta oricine.