Mici scamatorii
de Marina Popescu

O mulţime de şine se întretaie în palmele mele
trec nişte trenuri nevrotice, miniaturale
Amy cântă
„They try to make me go to rehab
I say no, no, no”
cobor o vreme din palma destinului
cu toţii trebuie să facem asta din când în când
să negăm tot, să fim contra şi anti
până şi împotriva noastră să fim
chiar dacă ne lovim cu tălpile goale
de pietre prea reci sau prea ascuţite
şi vine unul, ne coase vreo cruce de tricou
sau ne trânteşte pe spate o carapace de broască ţestoasă
ne îmbracă mâinile în cleşti de crustacee
amintindu-ne de viaţa
în patru cărţi a lui Lanark
altul o îmbracă pe soră-sa în costum de cabaret
ne-o vinde la primul colţ de stradă
la al doilea ne-o suflă de sub nas
la al treilea tot soră-sa, proorociţa mileniului
cu dreapta ne ghiceşte viitorul
şi cu stânga ne fură tot mărunţişul din buzunar
la al patrulea colţ de stradă
se deghizează el în negustor de oglinzi
ne vâră una sub nas
cică o să ne vedem tineri toată viaţa
dar noi ştim câte mii de ani purtăm sub tricou
facem semn să vină înapoi mâna destinului
ne cuibărim din nou în ea
şi-atunci se întâmplă ceea ce era şi firesc
şuieratul locomotivei, bufnitura, cioburile, chipuri risipite
şi palma care acoperă totul.

Acum au trecut aproape 10 ani de cand am terminat liceul si nu prea mai stim unii de altii … ce pacat!
Jeje, Mami, Dodo, Joe, Copi, Tataee, Viky, Ohotenco …

“Acu’ douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa . ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ’40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile.
Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?”zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina.
A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”
” Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”
“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.
” Oh, nu conteza” spuse ea. ” Nu ma grabesc.
Eu acum merg spre azil…”.
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. ..
“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea.” Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
“Pe ce ruta ati vrea sa merg?”, am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa .
Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
“Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
“Nimic” am zis eu.
” Dar trebuie si tu sa te intretii.”
“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns eu.
Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
” I-ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. ” Multumesc.”
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii..
In spatele meu, o usa se inchisese…
Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti…

Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in ganduri…
Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat… “

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS,
DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun:
” Ziua de azi este o zi speciala!”
Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e SINGURUL / UNICUL Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!

Iacata-ma la aproape 1 noaptea aberand. Asta e de la cafeaua de dimineata. Dar de dimineata eram adormita…
Maine sa mai beau cafea? Probabil ca da, daca la ora asta nu am somn. Maine o sa fiu rupta.

Si maine seara, de la capat cu insomnia….

Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata
Cum poti frumos sa mori!

Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi

Invata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti

Invata de la greier cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica si vezi povara ei

Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-I trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

Ati vazut cum sunt adolescentii?
Toti ciudati, total diferiti, formeaza un grup, sa se “salveze” pe ei insisi

Mi-e dor de voi… Mi-e dor de mine ..

Va mai amintiti de vremurile in care jucati leapsa?
Eu am primit-o de la NIko si o dau Marcelei.

Imposibil !!!!!

Ps: acu e 00:37 si s-a oprit curentul. What’s gona happen next?

De pe geam, cerul e rosu…
S-a dus la culcare monstru’
Ce vegheaza in fiecare zi
Toate elementele pamantului…

Deasupra mea, cerul e rosu…
Ducand cu el mii de poveri,
Bune sau rele, ca un capastru
Imprastiindu-le in cele patru zari.

Si acum Cerul e rosu….
Devine din ce in ce mai inchis,
Cu perspectiva ce mi-o prezinti
Ma las furata de cel mai frumos vis!